Citadela cu clădirea palatină
Cetatea Orheiului era cunoscută istoricilor doar datorită menţionării în documentele cancelariei moldoveneşti a pârcălabilor de Orhei, membri ai Sfatului Domnesc. A. Lapedatu, fiind ghidat doar de aceste documente, a considerat că cetatea datează din timpul lui Ştefan cel Mare. De aceeaşi părere era şi I. Nistor, care a crezut că cetatea a apărut după lupta de la Lipnic, din august 1469, cu tătarii, când: "Ştefan cel Mare porunci să se ridice cetatea Orheiului”, unde "în juruiţi sub scutul ei s-a înjghebat cu vremea târgul Orhei". De aceeaşi părere, că Orheiul a fost o cetate de pământ, lângă oraşul omonim, era şi istoricul militar R. Rosetti.
Generalul Se. Panaitescu, vizitând ruinele aşezării de pe promontoriul Peştera, ajunge la concluzia că anume aici s-a aflat cetatea Orhei, menţionând că aceasta „era o cetate naturală", dar "stilul cetăţii se raportă cu totul la altă epocă decât cea a moldovenismului". Istoricul Al. Boldur, folosind informaţiile scrise şi cartografice cu indicarea a două localităţi Orhei pe Răut, a conchis că "nu ar fi exclus ca cetatea Orheiului să fi existat separat de oraşul Orhei, la o oarecare distanţă de el".
Cercetările arheologice din 1950 de la Orheiul Vechi au scos la iveală o incintă patrulateră în plan, cu turnuri circulare la colţuri şi la mijlocul curtinelor, cu o construcţie din cărămidă alipită de curtina de nord, numită palatul pârcălabului. Identificarea acestui complex de clădiri cu cetatea Orheiului, atribuită perioadei constructive a lui Ştefan cel Mare, s-a făcut mai mult în virtutea existenţei în această privinţă a tradiţiei istorice şi mai puţin în baza materialului cultural, în mare parte încă necunoscut.
Analiza arhitecturii
V. Vătăşianu, pornind numai de la publicaţia din 1954, şi-a exprimat opinia că construirea cetăţii de piatră de la Orheiul Vechi poate fi atribuită epocii lui Ştefan cel Mare, convingătoare în acest sens fiind forma planului: "dreptunghiulară, înzestrată la colţ uri cu patru bastioane cilindrice. Dispoziţia mult se aseamănă cu redutul de la Cetatea Albă". Aceeaşi părere au avut şi Gr. Ionescu, Gr. Curinschi-Vorona". Este evident că autorii nu cunoşteau articolul de popularizare a istoriei Orheiului Vechi, apărut în 1960 care conţinea releveul complexului rezidenţial. L. Chiţescu a acceptat atribuirea cetăţii la perioada de activitate constructivă a lui Ştefan cel Mare, dar cu indicarea altei surse de inspiraţie: „Este a doua cetate construită la patru ani după Cetatea Nouă de la Roman, nefiind exclus că în ambele cazuri au fost aceiaşi constructori". Autorul a indicat perioada construcţiei cetăţii de la Orheiul Vechi - anii 1466-1470, interval calculat după datele cu privire la terminarea construcţiei Cetăţii Noi în 1466 şi prima apariţie a pârcălabilor de Orhei în 1470 în calitate de martori în Sfatul Domnesc. În acelaşi sens s-a pronunţat mai târziu şi R Bârnea, şi anume că cetatea de la Orheiul Vechi a fost construită având drept model Cetatea Nouă de lângă oraşul Roman. A.H. Toramanean a remarcat că soluţia planimetrică a citadelei este străină schemelor tipologice ale fortificaţiilor din arealul est-european şi balcanic, considerând-o caracteristică pentru arhitectura fortificaţiilor orientale.
Au fost două încercări de contestare a caracterului fortificat al incintei: în 1977, când s-a acceptat formula "curte a pârcălabului cetăţii Orhei, întărită cu un zid şi cu turnuri la colţ uri" şi în 1980" "un conac boieresc".
Ansamblul, alcătuit din citadelă şi palat, se remarcă prin unitatea de concepţie a formelor şi prin particularităţile structurale, dar edificiile se deosebesc prin materialul de construcţie folosit. Incinta exterioară este construită din piatră spartă în tehnica opus emplecton, nucleul central şi unele porţiuni ale pereţilor exteriori - din cărămidă arsă oxidant, iar palatul - din cărămidă uscată la soare. Această neomogenitate a zidăriei este un indiciu al edificării complexului în diferite etape şi în conformitate cu anumite tradiţii constructive.
Citadela. Se află în interiorul cetăţii de pământ, fapt care conduce la ideea că a fost amplasată premeditat în mijlocul acesteia, dar cu o deplasare spre sud cu cea 20-30 m. Planul incintei este patrulater, ocupând cea 1 ha suprafaţă. După curăţarea, în 1968, a curtinelor de sub depunerile culturale în scopul conservării vestigiilor, s-a observat că acea descriere a incintei, intrată deja în circuitul ştiinţific, nu corespundea întocmai situaţiei reale. Curtina de nord s-a dovedit a fi întărită de patru contraforturi: două trapezoidale şi două oblice la colţuri. Măsurările din acelaşi an au corectat substanţial releveul citadelei şi dimensiunile ei.
Citadela a fost amplasată cu curtinele laterale perpendiculare cotelor de relief, rezultând un contur trapezoidal, cu curtina de nord construită pe muchia abruptă a promontoriului. Dificultăţile condiţiilor de relief au condus la aplatizarea formei iniţiale a unghiurilor de la colţuri, care, deşi tind spre 90°, aveau în colţul de sud-est 91° şi în colţul de sud-vest 92°40; colţurile de nord-est şi nord-vest au mărimi diferite, reieşind din ajustarea conturului citadelei la configuraţia terenului. Latura de vest este orientată cu 14° în direcţia nord-est, iar latura de est - cu 18° în aceeaşi direcţie. Curtinele sunt rectilinii, cu lungimile de 88,60 m (est), 102,90 m (vest), 119, 10 m (sud) şi 124, 50 m (nord), grosimea variază între 1,7 m (sud) şi 1,85 m (nord).
Colţurile curtinei de sud sunt flancate de turnuri circulare pline, fără spaţiu interior, cu diametrul de 2,95 m (cel de vest) şi 2,3 m (cel de est). Mijlocul curtinei de sud este marcat printr-un turn semicircular, cu diametrul aproape identic cu cel al turnului de la colţul de vest- 2,9 m. Asemenea turnuri au fost construite şi la curtinele de vest şi de est, amplasate asimetric, cu diametrul de 3,05 m (cel de est) şi 2,70 m (cel de vest). După dimensiunile lor mici, împreună cu locul amplasării este evident că turnurile nu erau elemente de fortificaţie defensivă, ci aveau caracter decorativ de factură orientală central-asiatică, numite în locul de origine guldasta.
Curtina de nord, spre deosebire de celelalte, este întărită la colţuri cu contraforturi prismatice, amplasate pe diagonală, cu dimensiunile bazei de 1, 5x2, 3m (cea de est) şi 1,55x1,50 m (cea de vest). La 32 m depărtare de colţurile curtinei, partea exterioară a ei, orientată spre malul abrupt al Răutului, a mai fost întărită prin alte contraforturi, de formă trapezoidală, cu dimensiunile bazelor de 4, lxl, 2m (cea de vest) şi 3,82x1, 4m (cea de est).
În curtina de sud, la 43,35m de colţul de est, se afla un interval egal cu 9,2m, care s-a dovedit a fi golul de la poartă, cu elemente de închidere neelocvente, într-o lucrare mai recentă s-a afirmat că ar fi o soluţie şicanată, caracteristică arhitecturii orientale şi bulgăreşti. A fost executată şi o reconstrucţie insolită a porţii, deoarece nu s-a luat în consideraţie remarca autorului săpăturilor că investigaţiile s-au efectuat numai pe o jumătate din golul porţii.
Releveul secţiunii săpăturilor arheologice, coroborat de imaginea fotografică a vestigiilor din 1953 şi de schiţa măsurărilor din 1968, denotă că cercetările au avut loc doar în partea de est a golului intrării, partea de vest reprezentând o aglomeraţie de pietre, căzute în dezordine, şi fracţii de mortar provenite din ruinarea zidăriei. Luând în consideraţie faptul că zidul a fost construit în tehnica emplecton mortarul este indicat în releveul secţiunii prin haşuri - zidăria capitală poate fi deosebită de resturile constructive. Înlăturând în această manieră elementele întâmplătoare, s-a obţinut planul unui pilon de intrare de factură orientală, asemănător celor de la intrările în clădirile monumentale din centrul sitului. Acesta făcea parte din poarta iniţială a incintei, drept argument servind amplasarea porţii şi a pilonului în locul oportun perceperii vizuale, loc care, raportat la faţada curtinei de sud a citadelei, se afla în punctul secţiunii de aur.
Construcţiile depistate pe teritoriul citadelei provin din două perioade de utilizare a incintei de piatră. În colţul de nord-vest se afla atelierul-locuinţă de producere a detaliilor din cărămidă, care s-au dovedit a fi de origine orientală. După cum a remarcat autorul săpăturilor, locuinţa a suportat câteva etape de refacere. Din schiţa planului se vede că prima locuinţă a fost ridicată înainte de construcţia incintei. Instalaţia ei de încălzire era un khan, care avea o amplasare independentă de curtina de vest a citadelei. În a doua fază, vestigiile primei locuinţe au fost suprapuse de o altă locuinţă de acelaşi tip oriental, dar alipită curtinei de vest, înzestrată şi ea cu khan şi pogă.
În partea de est de la poarta cetăţii a fost o zonă de locuire activă. La zidul incintei a fost ataşată o locuinţă, de la care a rămas un cuptor de tip oriental degdon. Acesta este un argument arheologic nevalorificat, ca şi locuinţa-atelier de detalii decorative descrisă mai sus, privitor la sincronizarea construcţiei acestora şi a citadelei. Conform analizei rezultatelor arhitecturii vernaculare din această parte a incintei, construcţia citadelei a avut loc după scurgerea unei perioade de durată incertă de la apariţia oraşului oriental, darîn aceeaşi perioadă a oraşului Hoardei de Aur.
În baza doar a descrierilor publicate, citadela de la Orhei, nu întâmplător a fost comparată cu fortul Cetăţii Albe şi cu cel al Cetăţii Noi de la Roman, toate având planuri patrulatere, cu turnuri cilindrice la colţuri, deşi caracteristicile arhitectonice ale curtinelor şi turnurilor la aceste cetăţi sunt diferite. Deosebirea a fost sesizată şi clădirea a intrat în circuitul ştiinţific cu denumirea atenuantă de citadelă.
Atribuirea univocă a acestei construcţii la epoca lui Ştefan cel Mare, şi, implicit, la arta de fortificaţie europeană, a fost posibilă din cauza necunoaşterii dimensiunilor reale ale incintei. Forma planului, lungimea, grosimea curtinelorşi diametrul turnurilor sunt în aceeaşi măsură caracteristice pentru o anumită paradigmă de fortificare. Întrucât de soluţia constructivă depindea trăinicia fortificaţiilor, între elementele edificiilor se respectau anumite corelaţii dimensionale stabilite prin metode empirice, cunoscute şi în Moldova. Aceasta ne permite să afirmăm că raporturile dintre grosimea elementelor constructive, lungimea zidurilor şi mărimea spaţiului interior al turnurilor sunt constante pentru fiecare categorie de edificii, fiind în funcţie de epoca edificării lor.
Locul amplasării şi dimensiunile turnurilor erau în corelaţie cu dimensiunile cetăţii şi cu tehnica de luptă - utilizarea armelor albe sau de foc. Prin turnuri era calea de acces la frontul superior al curtinelor, unde, până la apariţia armelor de foc, se afla linia de luptă. Turnurile fără spaţiu interior sunt improprii cetăţilor europene din această perioadă.
Cetăţile din arealul balcanic, ca şi din cel european de răsărit, au avut configuraţia ajustată la particularităţile terenului începând cu perioada antică, păstrându-se până în evul mediu timpuriu tradiţia amplasării cetăţilor pe promontorii. Evoluţia ulterioară a cetăţilor europene medievale va trece prin etapa evidenţierii locuinţei de refugiu a feudalului-donjonul. Donjonul în etapele viitoare, mai evoluat în dimensiuni, corespunde castelelor-centre de reşedinţă, construite în timpul lui Petru Muşat: Cetatea Neamţ, Şcheia şi Cetatea de Scaun a Sucevei, care se înscriu în aria de influenţă a artei defensive occidentale baltice şi bizantine. A doua etapă a constat în înconjurarea donjonului cu ziduri exterioare din piatră, soluţie generalizată în spaţiul balcanic prin secolele XII-XIV, iar pe teritoriul Ţării Moldovei în timpul lui Alexandru cel Bun, începând cu înconjurarea printr-un zid a Cetăţii de Scaun de la Suceava . Apariţia artileriei a necesitat protejarea fortului central al cetăţilor prin curtine exterioare înzestrate cu platforme pentru piesele de artilerie. Prima în acest sens a fost Cetatea Albă, în 1454.
Odată cu înscăunarea lui Ştefan cel Mare, în activitatea sa constructivă a avut prioritate modernizarea fortificaţiilor existente, cu rondele pentru amplasarea artileriei - Cetatea de Scaun de la Suceava şi Cetatea Neamţului până la 1476. La Cetatea Nouă de la Roman un turn al fortului patrulater a fost înlocuit în faza conceptuală printr-o platformă pentru instalarea artileriei, construcţie finisată în 1466.
Următoarea etapă în istoria acestei cetăţi cuprinde anii 1482-1483, când este ridicată curtea exterioară, cu bastioane pline pentru instalarea artileriei, aspectul final al Cetăţii Noi fiind o mărturie a cunoaşterii efectelor utilizării artileriei la asedierea şi apărarea cetăţilor. în arhitectura cetăţii Orheiului însă lipsesc elementele constructive care ar indica folosirea artileriei. Anacronismul formelor ei a fost explicat prin faptul că cetatea Orheiului fusese construită împotriva tătarilor, care nu foloseau artileria şi al căror armament consta doar din arcuri cu săgeţi, purtat de o cavalerie uşoară, cetatea fiind protejată de relieful înconjurător. Deşi citadela se află la o distanţă apreciabilă de malul opus al Răutului, pe teritoriul ei au fost depistate săgeţi şi o ghiulea din piatră. Prin urmare, distanţa nu constituia un impediment în calea năvălirilor tătăreşti sau a atacului artileriei. Descoperirea unui tun mic de câmp în cazemata din colţul de sud-vest este un argument în susţinerea afirmaţiei că în ultima treime a secolului al XV-lea războiul cu artilerie ajunsese şi la Orheiul Vechi. Despre cetatea Soroca s-a afirmat că şi ea a fost construită împotriva păgânătăţii, dar arhitectura ei corespunde exigenţelor de folosire a artileriei la asediu şi la apărare, iar analiza documentelor istorice sugerează datarea ei cu deceniul şase al secolului al XV-lea, deoarece după concepţia strategică este anterioară castelului fortificat de la Cetatea Nouă de la Roman.
Astfel, în contextul nivelului atins de arta fortificaţiilor defensive ale Moldovei istorice, citadela de la Orheiul Vechi apare ca un aport străin. Ea nu se înscrie prin caracteristicile arhitectonice în exigenţele balistice de la timpul presupus al edificării ei. Soluţia planimetrică este străină arhitecturii fortificaţiilor medievale moldoveneşti, fiind apropiată însă de soluţia urbanistică şi de fortificare orientală. Opinia conform căreia citadela ar fi rodul participării la construcţia ei a unor meşteri din Orientul Apropiat, în special din Caucaz, nu poate fi acceptată pentru secolul al XV-lea, din considerentul evident că sistemul aplicat la Orheiul Vechi era depăşit de exigenţele timpului. După cum se ştie, în arta războiului, progresul tehnic se răspândeşte cel mai rapid.
Spiritul raţional de organizare şi de perfecţionare a sistemului defensiv domină toată epoca lui Ştefan cel Mare. Comparând cetăţile care au fost construite aproape în acelaşi timp - Soroca şi Cetatea Nouă de la Roman-, ne putem pronunţa cu fermitate că citadela de la Orheiul Vechi nu face parte din şirul evolutiv al fortificaţiilor moldoveneşti.
Situaţia devine mai clară când se admite că la Orheiul Vechi în calitate de cetate a fost folosită o construcţie anterioară. Turnurile nu sunt funcţionale în paradigma europeană, dar prezintă elemente constructive caracteristice arhitecturii orientale, cunoscându-se faptul că o construcţie lungă, fără vreun sprijin suplimentar, este în pericol de prăbuşire laterală. În evoluţia multiseculară a arhitecturii orientale, acestor elemente constructive li s-au conferit calităţi decorative, cea mai utilizată formă fiind turnurile circulare în plan.
Forma incintei este creată după principiul compoziţional oriental cosmo gonic mandala, dominant în arta orientală, începând cu arta decorativă şi culminând cu arhitectura ansamblurilor urbane. Este o metodă pe cât de universală, pe atât de străveche, larg răspândită, începând din Extremul Orient.
În localităţile Karabalgasun ş Karakorum din Mongolia, săpăturile arheologice au depistat incinte patrulatere, de forme regulate cu întărituri circulare la colţuri şi la mijlocul laturilor, care datau din secolele XI-XIII. În Asia Centrală, în regiunea Horezm, au fost atestate incinte patrulatere, care s-au dovedit a fi conace aristocratice, construite din piatră, cu turnuri circulare la colţuri şi intrări prin piloni, dimensional apropiate de cele de la Oheiul Vechi. În Peninsula Balcanică, această formă regulată de incintă se întâlneşte în planul fortăreţelor de la Pliska şi Veliki Preslav, capitalele primului Tarat Bulgar, soluţie adusă de protobulgari. Mandala este prezentă şi în ansamblurile din Asia Centrală şi Iran în construcţia moscheelor, madraselor, caravanseraiurilor etc. Aceste analogii planimetrice sunt elocvente pentru susţinerea tezei cu privire la universalitatea schemelor compoziţionale derivate din mandala, utilizate în Orient în construcţia edificiilor civile şi de cult318, dar şi a locuinţelor aristocraţilor. în reşedinţele hanilor de pe Volga, la Sărai Bătu şi la Sărai Berke, au fost depistate incinte patrulatere, construite din cărămizi uscate la soare, care delimitau teritoriul curţilor reşedinţelor nobiliare. Ele au fost menţionate în scrierile contemporanilor. El-Horezmi scria că "palatul mare al hanului Berke era înconjurat cu ziduri şi turnuri". El-Omary concretiza: "Doar palatul hanului avea în mod obligatoriu ziduri, care-l izola de lumea înconjurătoare". Despre locuinţele nobiliare din oraşul Sărai Bătu, văzute în ruină, a scris PS. Pallas: "înconjurat de un zid mare... se afla palatul".
Arheologul F.V Ballod a descris vestigiile unor conace din Sărai Berke. Unul avea dimensiunile de 36x36 arşini (cea 25x25 m), cu un şanţ şi un val din piatră, care înconjurau clădirea dinspre nord şi sud; altul, rectangular în plan de 81x105 arşini (cea 63x75 m) era înconjurat de un zid cu grosimea de 5 arşini; o alta curte, cu dimensiunile de 90x 120 arşini (cea 65x86 m) era înconjurată cu un zid din cărămidă, în interiorul ei se găsea un palat de 60x25 arşini (cea 43x13 m). Remarcabilă este şi observaţia făcută că la colţuri se aflau turnuri circulare.
După cum rezultă din cercetările arheologice, coroborate de mărturiile contemporanilor, locuinţele aristocratice - ale patriciatului mongol - erau alcătuite dintr-un palat protejat de o incintă perimetrală. Situaţia de la Orheiul Vechi corespunde acestei tipologii de locuinţe întărite, cu singura deosebire importantă că clădirea nu se afla în centrul incintei, ci era alipită de curtina de nord.
Din etapa statală de utilizare a citadelei datează contraforturile trapezoidale de susţinere a curtinei de nord şi cele oblice de la colţuri. Contraforturile oblice sunt asemănătoare construcţiilor similare de factură gotică din arhitectura Moldovei, apărute pentru prima dată la bisericile din Rădăuţi, Dolheştii Mari şi Giuleşti, la prima biserică a mănăstirii Căpriana etc, din care cauză nici construcţia lor nu poate fi raportată univoc la activitatea constructivă din a doua jumătate a secolului al XV-lea.
Palatul pârcălabului. Construcţia are un plan de formă trapezoidală, este amplasată după punctele cardinale, cu o orientare sensibil diferită de cea a incintei. A fost denumită "palatul pârcălabului" în virtutea considerării ei drept locuinţă a comandantului militar al cetăţii Orhei. Cu toate că analiza vestigiilor, după schiţele păstrate, infirmă utilizarea palatului în perioada statală, cu excepţia unor încăperi, tipologia monumentului este intuită perfect, denumirea de palat fiind în conformitate cu destinaţia sa şi cu amploarea dimensională.
Au fost evidenţiate două etape de constituire a edificiului şi câteva de reamenajare a lui. De la prima etapă s-a păstrat partea subterană inclusă ulterior în componenţa palatului.
Nucleul subteran. A fost construit din cărămizi de formă pătrată, modelate din pastă de argilă şi nisip fin, alcătuind un singur tip dimensional, cu devieri nesemnificative. Lungimea laturilor era de 21 -25 cm, grosimea de 4-5 cm, fiind de aceleaşi forme şi mărimi ca la construcţiile din regiunea Horezm. Până la nivelul vechi al solului pereţii erau ridicaţi dintr-un rând de cărămizi pătrate, legate cu mortar hidrofug.
Subteranele au rămas de la un lăcaş de cult islamic drept indice în acest sens servind construcţia ei în conformitate cu qibla - orientarea spre Mecca, care în arealul interfluviului Prut-Nistru coincide cu punctul cardinal de sud. Intrarea într-o clădire de cult islamic are loc ori spre qibla, ori dinspre qibla. Luând în consideraţie faptul aflării nucleului subteran pe muchia malului înalt şi abrupt dinspre nord al râului, în fosta clădire de cult islamic intrarea era posibilă numai cu spatele la qibla, adică prin locul destinat, canonic, mihrabului, fapt care infirmă opinia că acest edificiu ar fi fost o moschee. Orientarea edificiului este proprie construcţiilor memoriale, în care intrarea şi poziţia în timpul rugăciunii de pomenire, prescrise de canoanele cultului, trebuiau să fie cu spatele spre qibla. Pornind de la acest fapt, s-a ajuns la concluzia că partea subterană corespunde criptei unui mausoleu328. Mausoleele depistate pe teritoriul Hoardei de Aur, aveau, fără excepţie, ca în toată lumea arabo-musulmană, intrarea strict dinspre qibla.
Destinaţia de mausoleu a edificiului este confirmată şi de prezenţa unei gropi, dimensiunile căreia sunt în corelaţie cu talia umană 2,40x1,50 m, iar situarea ei în centrul acestui spaţiu subteran corespunde locului de înhumare.
O caracteristică primordială pentru cunoaşterea originii artistico-culturale a mausoleului de la Orheiul Vechi este prezenţa subteranelor colaterale camerei centrale. Au fost degajate doar trei colaterale, cea de nord lipseşte. Mausoleul, ca tip arhitectural cu destinaţie memorială, prezintă în exclusivitate o compoziţie cen-tral-volumetrică, dominată de bolta spaţiului central. Subterana mausoleului, în cazul în care este prezentă, repetă forma regulată a planului, necesară pentru echilibrul static al edificiului. Putem trage concluzia că şi aici cripta trebuia să aibă o formă regulată în plan -în cazul cercetat, cruciformă, cu patru braţe laterale. Partea superioară, de la suprafaţa solului, trebuia să fi avut aceeaşi formă planimetri-că, nu numai din considerente constructive, ci şi compoziţional-artistice.
Palatul. A doua etapă constructivă a edificiului a fost legată de distrugerea părţii superioare a mausoleului şi de includerea lui în componenţa unei construcţii de mari dimensiuni şi de altă destinaţie. Ajustarea acestor două construcţii s-a făcut cu stângăcie, rezultând un plan de formă trapezoidală cu peretele de nord înlocuit prin curtina citadelei. Lungimile pereţilor exteriori sunt de 40 m (cel de sud), 26 m (cel de vest) şi 16 m (de est). Faţada de sud a edificiului era flancată de turnuri mici circulare, de 1,70 m în diametru. Planul este dominat de prezenţa unei încăperi cruciforme în plan, corespunzătoare părţii subterane. Spre această sală erau orientate dinspre faţadele clădirii trei culoare, lăţimea cărora a fost dictată de mărimea colateralelor subterane, din care cauză s-au format încăperi inutile din punct de vedere funcţional, dar a căror destinaţie era să mascheze colţurile sălii centrale, care intrau în spaţiile odăilor aferente. Spre peretele de nord al clădirii, care a folosit curtina nordică a incintei, au fost con tinuaţi pereţii transversali ai palatului, şi aici rezultând încăperi nefuncţionale-mici şi fără lumină naturală. Astfel devine evidentă construcţia concomitentă ai incintei şi a palatului.
Amplasarea asimetrică a palatului faţă de nucleul subteran vechi, cu aripa vestică mai lungă, a rezultat din necesitatea de folosire raţională a terenului liber din jurul mausoleului, apropiat de malul accidentat în partea de est, ceea ce a condus la extinderea aripii de vest. Aci se află, de o parte şi de alta a culoa rului central, câteva camere de dimensiuni mari. Soluţionarea intrărilor în palat a întâmpinat dificultăţi, deoarece cota parterului se afla cu mult deasupra nivelului solului, iar în releveele secţiunilor executate în timpul cercetării palatului lipseau golurile de uşi.
După cum s-a menţionat deja, palatul a fost construit din cărămidă uscata la soare pe liant de argilă cu nisip; pereţii exteriori erau formaţi din patru cărămizi pătrate aşezate pe lat, dintre care două din exterior sunt din cărămidă arsă. Acest procedeu era utilizat la construcţia caselor în Asia Centrală.
Clădiri cu un astfel de plan dezvoltat nu sunt atestate în Moldova medievală. Reşedinţele domneşti şi boiereşti din oraşe, sate şi din cuprinsul mănăstirilor la această epocă, cunoscute până acum, au un plan simplu, care, ca şi locuinţa populară, se înscriu într-un plan dreptunghiular. Este evident că edificiul palatin de la Orheiul Vechi a fost raliat la alte tradiţii artistice. Construit în spiritul arhitecturii orientale, palatul, cu un nucleu central cruciform în plan, ca şi citadela, a fost elaborat pe baza aceluiaşi principiu compoziţional mandala. Dar tradiţia amplasării simetrice a încăperilor palatului, regizate faţă de două axe cardinale, la intersecţia cărora se afla nucleul cruciform - a întâmpinat dificultăţi, forma acestuia fiind realizată incomplet.
Turnurile pline, cu un diametru mic, amplasate la colţurile faţadei principale, sunt un element distinctiv al clădirilor din ţările musulmane orientale, cunoscute sub denumirea de guldasta. Geneza turnurilor se află în arhitectura populară, unde ele aveau menirea de a proteja colţurile casei de distrugere, tradiţie preluată apoi în arhitectura memorială, cele mai timpurii fiind atestate în secolul al X-lea la Mausoleul Samanizilor din Buhara. Conform altei ipoteze, originea lor vine din arhitectura defensivă, de unde au trecut în arhitectura de cult şi laică. Este cert că turnurile au devenit, pentru mai bine de un mileniu, elementul decorativ predominant al clădirilor central-asiatice - mausolee, moschei, madrase, hanaka, caravanseraie şi al locuinţelor aristocratice. Prezenţa turnurilor circulare la colţuri şi planimetria cu simetrie invariabilă, face dificilă stabilirea destinaţiei acestor edificii orientale.
În corespundere cu caracterul locativ al interioarelor şi luând în consideraţie dimensiunile clădirii, protejarea ei de o incintă, precum şi ajustarea planului la un edificiu existent anterior, au fost avansate trei ipoteze privitor la destinaţia clădirii de la Orheiul Vechi.
Prima - că ar fi palatul pârcălabului, construit în perioada de activitatea cetăţii Orhei - ipoteză infirmată de caracterul arhitecturii specifice popoarelor central-asiatice şi de datarea vestigiilor citadelei cu secolul al XIV-lea.
Conform ipotezei a doua , clădirea era o hanaka, un edificiu de cult islamic, care includea o moschee, amplasată în centrul ei, şi încăperi de locuit pentru dervişi. Planul, ca şi la o hanaka, este riguros structurat, cu încăperile supuse axelor de simetrie, amintind cea mai renumită hanaka" cea din Kârk-Kâz. Circumstanţele de relief şi amplasamentul nucleului subteran vechi, au permis însă realizarea schemei respective la edificiul din Orheiul Vechi numai parţial, prin orientarea spre sala centrală a trei culoare, fără posibilitate de respectare a dispunerii simetrice a încăperilor.
Dar, cu toate aceste similitudini planimetrice, ipoteza privind destinaţia de hanaka a clădirii trebuie abandonată. Trasarea curtinei de nord a incintei de piatră şi, în acelaşi timp, latura de nord a clădirii, a distrus colaterala a patra a mausoleului, care era şi el un edificiu de cult islamic. Prin urmare, această situaţie era imposibilă în cazul perpetuării aceluiaşi cult religios.
A treia ipoteză - că era o locuinţă cu o curte de tip hauli, răspândită în Asia Centrală. Utilizarea în scop locativ a edificiului până în ultima fază este confirmată şi de sistemele de încălzire prin khanuri, de cuptoarele de tip tandâr şi degdon, amplasate în sufale în formă de careu. Edificiul are trăsături comune cu locuinţele nobiliare ale aristocraţiei mongole depistate în oraşele fondate de Hoarda de Aur. La Saraiul Nou (Sara-Berke), Saraiul Vechi (Sarai-Batu), Mamai Sărai (Kuciugur, pe Nipru), Madjar, Uvek şi Bulgar cercetările arheologice au scos la lumina zilei mai multe case de locuit cu turnuri circulare la colţurile faţadei de sud şi cu încălzire de tip oriental (la fel cum le găsim şi la Orheiul Vechi), formate sub influenţa arhitecturii aristocratice medievale din Asia Centrală.
Camerele de locuit din partea de vest a palatului de la Orheiul Vechi, sub aspect planimetric, sunt soluţionate identic, fiind alcătuite dintr-o încăpere pătrată, în care sufala ocupa o mare parte din suprafaţă, iar în sufălă este introdus unul sau două khanuri. Tot în ultima perioadă de utilizare a palatului, în camerele II şi IV (considerate, respectiv, locuinţa-1 şi -2), a fost construit câte un perete nou, care îl dubla pe unul din pereţii interiori. Sunt trasaţi paralel celor iniţiali, dar aşezaţi pe un strat cultural, care denotă posteritatea lor faţă de ceilalţi. Pare că, după situarea lor, au o destinaţie asemănătoare cu a celor din casele tătăreşti din Crimeea: "de a permite trecerea neobservată din cameră".
Destinaţia locativă a edificiului, construcţia căruia a condus la distrugerea monumentului funerar islamic, este greu de acceptat în contextul ideologic al Hoardei de Aur, fapt aflat în contradicţie cu islamul ca religie de stat şi care ar fi însemnat negarea acestui cult. După cum se ştie, nu toţi mongolii au îmbrăţişat religia islamică, o stare heteroclită în acest sens fiind atestată în regiunea de la gura Nistrului. Orheiul Vechi, amintim, a fost identificat cu reşedinţa emirului Dumitru din anii 1362-1369, deci admitem ca posibilă ideea ca un emir creştin, după numele ce-l purta, să distrugă un mausoleu pentru a construi un palat - expresie a renegării cultului islamic şi pentru a ocupa amplasarea acestuia - o poziţie dominantă asupra aşezării.
Dar locuinţa de la Orheiul Vechi are o structură centrală prin includerea spaţiului central cruciform al mausoleului ca parte componentă a edificiului, legată prin trei culoare de cele trei faţade ale locuinţei, soluţie apropiată de hanaka, ceea ce o distanţează de locuinţele aristocratice mongole. Explicaţii sunt două: una rezidă în preluarea modelului unei clădiri de cult pentru ol locuinţă aristocratică, antecedentele fiind atestate în timpul dominaţiei mon-gole. Se cunoaşte că în localitatea Mrena din Armenia, la sfârşitul secolului al Xlll-lea, a fost construit un palat după modelul arhitecturii moscheii din Konya, planul acestuia fiind oferit de către comanditar. Aceeaşi situaţie este semnalată şi în timpul lui Timur Lenk, care a construit la Sahriseabz o clădire, a cărei destinaţie a fost greu de determinat - era palat sau mausoleu.
A doua explicaţie: planul cruciform, folosit larg în construcţiile de cult islamic cum ar fi mausoleele şi cele civile-în băile hamam, sunt în aceeaşi măsură proprii şi caselor de locuit aristocratice. Această formă de plan şi-a făcut apariţia în partea centrală a platoului iranian ca o soluţie rezistentă la seisme.
Aşadar, planul palatului de la Oheiul Vechi corespunde după soluţia planimetrică tipului de casă care s-a cristalizat şi a evoluat de-a lungul secolelorîn Asia Mică şi Centrală, realizat după o schemă folosită universal, ceea ce a condus la confuzii în identificarea originii şi a funcţionalităţii sale.
Refacerea mausoleului, devenit partea subterană a unei locuinţe, a modificat accesul în spaţiul subteran. Pentru a pătrunde în subterană, din interiorul palatului a fost construită o scară cu trepte de cărămidă, amplasată în colţul de nord-vest. Pereţii casei scării erau din cărămidă uscată la soare, legată cu liant din argilă şi nisip, tehnică de construcţie caracteristică pereţilor palatului. Gh. Smirnov considera că de pe această scară se ajungea în interiorul spaţiului central, dar,"judecând după materialul grafic, scara nu ajungea la cota de jos a spaţiului interior, comunicarea efectuându-se şi printr-o scară probabil mobilă. Scara nu este nici un dromos al fostului mausoleu, accesul în camera sepulcară a căruia trebuia să fie dinspre est sau dinspre sud, din exteriorul clădirii. Lipsa acestuia la Orheiul Vechi denotă că accesul în subterană, în prima fază, avea loc pe verticală, din spaţiul superior, pe o scară mobilă, cum era în mausoleele cu doua niveluri din Caucazul de Sud şi din Asia Mică. Prin urmare, scara cu pereţii din cărămidă este mai târzie decât mausoleul, corespunzând etapei constructive a palatului, şi necesară pentru a intra în subterană din interiorul clădirii. Iniţial palatul a utilizat spaţiul subteran central în scopuri, probabil, gospodăreşti, tot atunci fiind închise cu cărămidă şi golurile uşilor colateralelor.
O refacere radicală a subteranelor a avut loc ulterior. Spaţiul central a fost micşorat prin căptuşirea pereţilor vechi din cărămidă cu blocuri de piatră prelucrată şi a fost boltit cilindric. Între pereţii noi şi vechi a fost bătută argilă, un strat de 20-30 cm, grosimea pereţilor ajungând la 1,3 m. Boltirea era susţinută de patru arcuri-dublouri fără console, alcătuite din bolţari cu laturile cioplitei pentru îmbinarea în pană, o folosire integrală a unei forme arhitecturale de la alt edificiu, conservată aici in situ. În dreptul dublourilor, pe grosimea nouă a pereţilor spaţiului central, au fost construite mici contraforturi triunghiulare în secţiune, destinate pentru a susţine împingerile de la bolta care acoperea spaţiul central. Pietrele din care au fost construiţi pereţii interiori ai bazinului, au fost recuperate de la alt edificiu, apoi potrivite în asize de aceeaşi înălţime.
Au fost avansate două ipoteze cu privire la destinaţia şi la timpul refacerii nucleului subteran. Prima, că ar proveni de la un bazin pentru păstrarea apei, ipoteză emisă de Gh. Smirnov. Vulnerabile sunt afirmaţiile sale cu privire la modul de intrare în interiorul bazinului. Scara, construită din cărămidă, pe care se intra anterior, aflată în colţul de nord al peretelui de vest, a fost astupată de grosimea peretelui nou al sălii centrale, arheologul considerând că a fost creat un nou acces în bazin din partea de nord, dar nu indică locul acestuia. Reiesind din materialele grafice, în special axonometria din 1954, se poate presupune că se avea în vedere golul ce se afla în partea de nord-est a peretelui. Dar acel gol nu putea servi pentru intrare, deoarece avea dimensiunile prea mici (60x80 cm), se afla la cota podelei din bazin şi lipsea buiandrugul de deasupra. În cazul în care bazinul ar fi fost umplut cu apă, ar fi fost imposibilă intrarea în acest spaţiu.
Drept gol pentru intrare ar fi putut fi interpretat colţul de nord-vest al peretelui de nord al bazinului central, la locul de joncţiune cu colaterala a patra a subteranei, nedepistată arheologic, dar existenţa căreia a fost deductiv presupusă de noi. Dar şi în acest caz accesul ar fi fost imposibil din cauza că golul era orientat dinspre extradosul curburii cilindrice, intrarea fiind posibilă doar din direcţia timpanelor, care erau construite pe pereţii de est şi de vest.
Conform ipotezei a doua, acesta ar fi o construcţie făcută pentru o înhumare precipitată, în care scop au fost luate blocuri de piatră prelucrată din cele pregătite pentru altă construcţie. Drept argument serveşte prezenţa gropii centrale, care, după dimensiunile ei (2,5x1,5 m), este evident destinată unei înhumări. Din observaţia inserată în raportul investigaţiilor din 1958 că "bolta s-a prăbuşit peste groapa făcută de jefuitori", este clar că la acel timp lipseau în ea osemintele, de unde se poate trage concluzia că groapa de înhumare, ca şi celelalte subterane colaterale, a fost curăţată de oseminte umane înainte de refacerea în piatră a subteranei centrale. Deci, căptuşirea cu dale a spaţiului central şi boltirea sa nu au fost în legătură cu înhumarea, şi nici în raport cu destinaţia sa iniţială de criptă a unui mausoleu.
A treia ipoteză - boltirea conservată in situ prezintă o structură caracteristică pentru arhitectura selgiucidă, întâlnită mai ales la caravanseraiuri sub forma de loggii în faţa celulelor (hudjrelor). Este apropiată acestora şi prin dimensiuni, având o deschidere de cea 5 m. Se observă o folosire a formelor structurale în cunoştinţă de cauză, dar cu o anumită neglijare a aspectului estetic. Astfel, construcţia bolţii pe arcuri dublouri a fost respectată fidel, pe când dalele paramen-tului au fost montate doar respectându-se înălţimea lor, pentru a forma asize regulate. Unele dale au fost montate cu partea posterioară în apareiaj, păstrând pe ea urme de la golurile pentru legarea prin scoabe, dar fără ca ele să corespundă golurilor din dalele vecine. Tot în acest spirit a fost şi folosirea hazardată a elementelor decorative şi epigrafice. Credem că Gh. Smirnov a intuit corect că spaţiul central era legat de păstrarea apei, asemenea construcţii fiind utilizate pe larg în oraşele orientale, inclusiv în cel de pe promontoriul Peştera.
Un indice în acest sens serveşte potrivirea strictă a lespezilor de piatră şi fundul steril, de stâncă, al bazinului. Probabil, refacerea spaţiului subteran central a avut loc în curând după ce oraşul a fost distrus, amenajarea spaţiului central pentru rezerve de apă fiind o încercare de a rezista un timp mai îndelungat în cazul unor asedii.
Cerdacul. La mijlocul faţadei principale, în faţa intrării, a fost construit un volum pătrat în plan, cu pereţii de cărămidă arsă oxidant, placat ulterior cu lespezi de piatră şi tencuit cu var. Datele cercetării au relevat posterioritatea lui faţă de clădirea principală. Datorită asemănării, după amplasare, cu foişorul caselor moldoveneşti, acest volum a fost considerat ca fiind un cerdac, propriu perioadei moldoveneşti de utilizare a palatului pârcălabului.
Soluţia intrării în locuinţă printr-un spaţiu semideschis în arealul balcanica este atestată din neolitic şi din timpul perioadei culturii Sântana de Mureş-Cerneahov. În mediul habitual al Dunării inferioare, asemenea forme care anticipau intrai rea, au fost considerate drept o influenţă a arhitecturii otomane. Similitudinile condiţiilor climaterice şi naturale din arealul balcanic şi din Asia Mică au condus la! soluţionarea unor intrări asemănătoare sub aspectul formei arhitecturale, dar cărei se deosebesc prin dimensiuni şi decoraţie plastică. Din acest motiv atribuirea elementului dat la perioada moldovenească este pusă la îndoială. În arhitectura mol-dovenească foişorul, în afara faptului că protejează intrarea are şi alt rost de-a acoperi accesul în pivniţă. La Orheiul Vechi, însă, construcţia este amplasată direct pe sol, fără legătură cu subteranele palatului. Dimensiunile de 8,5x9,0 m sunt prea mari pentru un foişor autohton, mai ales pentru unul construit în secolul al XV-lea. Plecând de la aceste constatări şi luând în consideraţie situaţia heteroclită a aşezării de la mijlocul secolului al XTV-lea, presupunem că este vorba de ura kioşk - un element caracteristic arhitecturii otomane.
Din releveele efectuate reiese că palatul nu a fost utilizat în perioada moldovenească, odată ce unele sisteme de încălzire erau construite pe ruinele pereţilor interiori, cum ar fi în locuinţa-1, păstrându-se în camerele palatului amenajările prin sufale şi pogă (locuinţele -2,-3, -4). Prin urmare, clădirea, în ultima sa perioadă, era locuită de reprezentanţii aceleiaşi etnii care duceau un mod de viaţă specific perioadei orientale a oraşului. Două intrări amplasate opus, în pereţii de est şi de vest ai palatului, separat pentru bărbaţi şi pentru femei, este o soluţie specifică popoarelor orientale. După un anumit timp, în faţa intrării a fost adăugat un kioşk, specific pentru arhitectura Asiei Mici, dimensiunile sale mari fiind un indice al folosirii lui în calitate de terasă, spre care era ieşirea din sala de onoare, cruciformă în plan.
Locuinţa aristocratică, fondată în jurul unei clădiri comemorative islamice, care reprezenta un mausoleu, înconjurată cu un zid de piatră, a fost construită după modelul conacelor hauli din Asia Centrală. în baza celor relatate, se poate trage concluzia că incinta exterioară de la Orheiul Vechi, numită citadelă, construită concomitent cu palatul, reprezintă o replică a complexelor palatine aristocratice, specifice arhitecturii locative din imperiul Hoardei de Aur, replică ce continua unele tradiţii central-asiatice.
